revelație, iar

Citind azi aici mi-am dat seama de niște lucruri. De fapt am făcut o asociere, diferit de subiectul autoarei, dar învecinat. Un fel de revelație, iarăși… că anul ăsta tot de așa ceva am avut parte, parcă a fost un an al trasării unor noi coordonate în mintea mea aia insuficient adaptată la secol și la mediul înconjurător. Și citind eu azi în blogul vecin și prieten de care am spus, mi-am dat seama că, pe lângă alte multe și grave defecte cu care m-a ”înzestrat” natura, mai am unul : eu nu-s curioasă, aproape niciodată și aproximativ legat de nimeni.  În viața reală aflu despre oameni atât cât doresc ei să spună sau, dacă e nevoie pentru o colaborare anume cu cineva, aflu în plus informații care sunt neapărat necesare pentru parteneriatul respectiv, de orice natură ar fi el – dar nimic de ascuns sau care să stânjenească pe cineva. În rest, pot să trăiesc în grupuri mici sau mari, cu oameni pe care îi știu de o viață sau cunoscuți de curând fără să mă macine curiozități dătătoare de insomnii. Consider că fiecare avem dreptul să ne expunem, să ne deschidem celorlalți doar atât cât simțim și cât nu depășim o limită a confortului personal.

În mediul online e și mai simplu, iar dezvăluirea se face prin rețelele de socializare, pe forumuri sau pe bloguri, unde fiecare se exprimă după cum dorește, în funcție de scopul urmărit. Și în cazul ăsta mă pot limita, lejer, la a afla doar atât cât e vizibil sau permis de omul în cauză. Undeva în perioada 2010 – 2012 am ”socializat” pe Facebook, perioada ”de vârf” fiind anul 2011. Observam, mă amuzam, aprobam sau ma contraziceam cu oameni, după caz, încercând să evit conflictele care apăreau destul de des și despre ale căror cauze nu vreau să comentez. Sigur că mă puteam antrena și eu lejer în discuții aiuritoare sau în tabere formate în spatele a doi ”beligeranți”, dar pentru mine asta înseamnă că iau în serios situația și că mă enervez sincer, ceea ce mi-ar afecta sănătatea. Și nu zic aiurea, ci chiar îmi face rău să mă tensionez cu lume, online sau offline : îmi crește pulsul, mă ia durerea de cap sau de stomac și apoi durează ceva până revin la normal. Și atunci de ce m-aș complace în ceva care are un asemenea efect ? Astfel, deloc curioasă fiind, nu-mi trece niciodată prin cap să caut pe Google detalii despre persoane, cu atât mai mult cu cât nu-s convinsă că tot ce ”zboară” pe acolo e și comestibil. De aceea, verbul ”a gugăli” e unul care mă uimește, l-am aflat de curând (nu azi, totuși ) și mi se pare că reprezintă o intervenție destul de nepotrivită în viața celui despre care vrei să afli ceva în felul ăsta dubios-neconcludent.  Cel mai sănătos cred eu că rămâne varianta întrebare-răspuns, fie că faci asta în virtual sau în real. Dar în ambele medii e nevoie de  încredere și de sinceritate, ceea ce e cu totul alt subiect de care nu mă mai leg. Nici acum, nici altă dată.  Și e nevoia ca ambii să vrea să comunice.

Deci am zis-o pe aia cu lipsa curiozității care mă caracterizează, din fericire (sau din păcate, nici eu nu știu exact). În schimb, sunt gata, cred că destul de ușor, să spun despre mine lucruri. Fie din cele lejer de povestit sau evidente, fie unele mai intime, dacă mi se pare că interlocutorul are un anume grad de inteligență sau  dacă îl simt apropiat într-un fel sau altul. Numai că auto-dezvăluirea asta a mea prefer să se petreacă mai degrabă în viața reală sau, dacă e online, să fie prin e-mailuri , adică ferit de ochii lumii. (Cred că de fapt toți facem la fel, iar ceea ce e vizibil nu are mereu relevanță.)  Și procedez tot așa, răspund la întrebări sau cer eu răspunsuri. Dar și aici îmi dau seama, tardiv, că de obicei mai mult răspund decât întreb, poate pentru că atât cât știu despre celalalt mi se pare suficient în momentul respectiv, iar ceva în plus ce mă interesează pe mine la el se află la un alt nivel, încă neatins. Sau de neatins.

Și revelația mea de azi e aceea dacă nu cumva ești perceput de prost atunci când răspunzi mai mult decât ți se răspunde ? Adică încrederea pe care ai avut-o în cineva cu care ai lăsat garda jos mai mult decât de obicei, e dovadă de cretinism sau trebuie doar să renunți să mai crezi că oamenii pot fi, totuși, loiali într-o minimă măsură ? E bine să te limitezi doar la cei cu care ai trecut prin viață timp de mulți ani sau să riști mereu ca ceea ce spui cuiva cunoscut recent să poată fi (și să fie) folosit împotriva ta, fiind insuficient, răuvoitor sau greșit interpretat ? Eu pentru mine am găsit răspunsul, dar zic să-i mai pun și pe alții pe gânduri…. de ce nu ? 😀