Mama, eroina mea


Drumul nostru împreună a început într-un decembrie, la spitalul Elias, și s-ar fi încheiat exact la fel dacă nu se îndura Dumnezeu să ne dea un răgaz de câteva zile, ca să ajungem acasa: pentru ea, să sfârșească liniștită în patul ei, cum îmi tot repetase în ultimul timp, iar pentru mine ca să o mai am aproape și să o mângâi, să o țin în brațe și să ne mai spunem ce era de spus.
Între aceste două momente, toată viața mea și mai mult de jumătate din viața ei, noi două mereu împreună.
Mama mea nu mai există de două luni, cel puțin nu fizic. Altfel, în mintea și în sufletul meu e prezentă tot timpul și de aceea gândurile mele, și amintirile, au luat niște căi mai aparte după despărțirea noastră, recentă și definitivă.
Din zorii istoriei mele personale, mi-o amintesc pe mama mereu energică, în mișcare, activă. Până la mine, mama născuse și crescuse deja doi copii, cu scutece din finet, pe care le spala și le fierbea zilnic, că așa erau vremurile; i-a hrănit cu supe si cu creme combinate, făcute în casă, din alimente fierte și pasate manual, nicidecum cumpărate de-a gata. Iar înainte de asta utilizase biberoane care și ele necesitau fierbere pentru sterilizare. Sigur, nu am fost toți deodată copii mici la noi în casă, ba chiar am venit pe lume la intervale destul de mari de timp unul de altul. Dar fiecare nou membru apărut îi adăuga mamei noi atribuții, treburi casnice sau extra-casă, pe umerii ei cele mai multe dintre ele. Cum erau familiile toate, la vremea aia : cu răcitor în loc de frigider, cu arzător în loc de aragaz, fără mașină de spălat rufe și, în general, având condițiile oferite de finele anilor ”50. Atunci când părinții mei se aflau la început de drum în viață, împreună. Cu greutăți diverse, dar ce vremuri frumoase, ziceau ei adesea !
Mama s-a trezit toată viața ei foarte de dimineață, ca să îi pregătească pe cei ai casei pentru serviciu și pentru școală, plecau toți în treaba lor și apoi reveneau pe rând, ca să găsească acasă confortul și toate care le erau necesare. Așa încât mama nu avea timp de somn de frumusețe, și totuși a fost frumoasă toată viața, frumoasă, luminoasă, veselă, harnică. Și a fost cochetă, îngrijită, feminină în toată ființa ei.
A fost greu, desigur, dar nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată pe mama tristă, sau plângându-se de viață din vreun motiv. Dimpotrivă, nu mi-o pot aminti decât optimistă, sociabilă, plină de energie. Sigur, faptul că tata i-a fost alături, a fost principala ei sursă de energie: ei doi au fost parteneri, prieteni, camarazi de drum lung, asumat cu dragoste și cu implicare. Au fost căsătoriți 53 de ani și dacă tata n-ar fi fumat atât de mult 🙂 ar fi rămas cu ea, cu noi, încă mulți ani. Dragul de el…
Cred că secretul seninătății mamei a fost iubirea, mama a fost iubită. Oamenii neiubiți (și neiubitori) arată altfel și se comportă altfel.
Și ea la rândul ei a dat iubire, lui tata și copiilor ei. Târziu, când am rămas doar noi două pentru că fiecare s-a dus pe drumul lui, m-am străduit să îi asigur tot ceea ce își dorea și multe altele în plus, pentru că puteam și îmi făcea plăcere. Iar ea trebuia să aibă o bătrânețe liniștită, iar eu acum să nu am ce să-mi reproșez, mulțumesc lui Dumnezeu.
Mai țin minte că eram atât de mică, mă ținea de mână și ajungeam cu creștetul doar până la talia ei, dar ne plimbam mult. Plimbăreață de mică și eu, abia așteptam să avem drum pe afară: ieșeam în parcuri, mergeam la ștrand la Floreasca, sau la filme la cinema ”pe bulevard”, unde erau toate cinematografele importante la vremea aia în București. Sau traversam strada și ne duceam cu pătura pe iarbă, undeva unde acum e o zonă comercială și o termocentrală din sudul orașului, dar unde altă dată era câmp, cu flori și bălării, cu fluturi și albine și cu miros de vară și de pământ al nimanui, sălbatic.
Apoi, pe măsură ce creșteam, mi-o amintesc ducându-mă dimineața la școală și apoi venind să mă ia, nu mult timp ci numai până când am învățat drumul și m-am obișnuit cu rutina de școlar. La 1 iunie 1977, când mă apropiam de finalul clasei întâi, fiind ziua copilului, a venit din nou la școală, la prânz, și mi-a adus un căluț mic, din plastic și argintiu, cu șa și cu hamuri colorate, pe care l-am păstrat ani la rând. În general apreciam orice jucărie, mare sau mică, și am avut grijă de ele toate cu drag, până le-am dat pentru că am crescut, nu pentru că s-ar fi stricat. Am fost și noi copii cuminți și liniștiți, din niște părinți asemenea.
Apoi, mergeam la cumpărături, am și acum în urechi întrebarea ”Mergi cu mine ?” la care răspunsul meu era că mă repezeam să mă îmbrac și să fiu la ușă în cel mai scurt timp. Prietena mea cea mai bună, mama, rememora și ea cu drag mereu toate astea, atunci când mai vorbeam despre vremuri de demult, despre timpuri nu atât de îndepărtate dar care așa par, pentru că erau ani teoretic grei, dar totuși frumoși, dinainte ca oamenii să se dezumanizeze.
Eu cu mama mergând prin soare, asta e imaginea cea mai reprezentativă a mea cu ea.
Deci mama m-a adus pe lume, m-a sprijinit să pornesc în viață, m-a crescut și m-a alinat, am făcut împreună lecții, am fost prietene pe viață și apoi, încet-încet rolurile s-au inversat, eu am devenit adult iar ea a început declinul, dar lent, blând, insesizabil. Și apoi n-a mai putut să iasă fără mine, am început eu să o țin pe ea de mână, a devenit cumva copilul meu, am început să o hrănesc, să o îngrijesc și m-am străduit să îi fie bine și ușor, până la capăt. Și așa cum ea m-a întâmpinat pe mine la intrarea mea în viață, eu am petrecut-o pe ea la plecare, sau aproape până atunci. E mersul firii, dur de fapt, dar ca un cerc închis, așa se desfășoară viața.
Mama a trăit mult și a avut o viață plină, incluzând și niște ani de război în copilărie, cu lipsuri diverse și cu boli care făceau ravagii la vremea aia, când era mare lucru să rămâi în viață. Dar a scăpat de toate relele, pentru că avea un destin frumos și interesant de împlinit. Mama a fost un om cu personalitate, iar când uneori mă întâlneam cu vecini sau cunoștințe din trecut, mai întâi mă chestionau despre mama și abia apoi vorbeam despre ceilalți membri ai familiei.
Apoi, o amintire scurtă cu mama, de care ea își amintea vag, iar eu foarte precis: ea având o cumpănă în viață, eu pe la Institutul Oncologic într-o seară de demult, unde am găsit-o așteptându-mă la poartă pe o bancă, era primăvară și ea purta un trening albastru și mesteca gumă… și mi s-a părut fascinantă în curajul pe care îl afișa, îmi zâmbea ca de obicei, eu aveam puțin peste 20 de ani și abia trecusem peste frica de moarte că o pierdem. Iar ea tare, convinsă că va fi bine, și așa a fost, a trecut și prin citostatice și raze, cu toate urmările lor, și de acea seară îmi amintesc cu recunoștință, și iar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru păsuire, am mai avut apoi mai mult de 25 de ani de trăit împreună.

***
Odată cu plecarea ei din această lume, despre mine, cu ocazia asta, cred că am fost tare. Pentru că nici nu-mi puteam imagina cum voi trece peste acest hop, iar situația în sine o consideram de neacceptat și imposibil de depășit. A fost destul de greu și cu tata, dar cu mama, cum să trec prin așa ceva ? Și până la urmă, în mijloc de noapte și oarecum sedată, având alături o vecină apropiată, am făcut toți pașii care se fac, până la venirea dimineții, când au răspuns și ceilalți. Recunoscătoare că există oameni care preiau tot ce e de făcut și îți lasă timp să te ocupi de suflet, de al celui plecat dar și de al tău… care e făcut praf și pulbere, după groaza primelor clipe.
Dar trebuie cumva să uit acea noapte, ca și altele câteva dinainte, zile agitate și nopți fără somn, cu lupta mamei de a rezista și cu panica mea când am constatat că tratamentele diverse nu mai aveau niciun efect, deși erau aplicate în spital, printre aparate și oameni bine pregătiți. Și că puterea ei a scăzut accelerat până la zero într-un timp destul de scurt. Nu e ușor să asiști neputincios la pierderea treptată care ți se desfășoară sub ochi, mai ales că speranța există până în ultima secundă și te agăți ca un disperat de orice semn de revenire, semn care adesea e doar în închipuirea ta.
Chemasem Salvarea (a 3-a oară în decurs de câteva zile, după ce oricum abia o externasem, cu două săptămâni în urmă) și în miez de noapte patrulam în fața ușii de la UPU, cu scurte pauze de oprire în fața unui geam unde respiram aerul rece de afară și îmi mai uscam ochii, după a nu știu câta noapte nedormită, care noapte fusese oribilă, cu chinul mamei care respira tot mai dificil și cu groaza mea că nu mai apucă să vină oamenii să o consulte urgent. Dar ei au venit repede, era un echipaj care ne cunoștea deja și n-au mai stat pe gânduri, și eu din nou pe jos până la spital, care e la doi pași de casă. Că nu aveam voie în mașină, știam asta de la precedenta internare a ei la Cardiologie.
Apoi, conectată la oxigen, e reușit în sfârșit să adoarmă, după coșmarul nopții în care scene extreme s-au derulat la mine în casă și la care mama se lamenta că am asistat eu ?! Adică pe ea o măcina ideea că mă sperie pe mine ceva, când de fapt eu îmi frângeam mâinile că nu o mai pot ajuta și întoarce, ca în alte vremuri dificile ? Ce percepție diferită, la noi două, despre aceeași împrejurare…
Mi-a spus cineva atunci, aproape de final, să îmi cer iertare mamei și o să văd că în clipa când fac așa o să îmi și vină în cap cel puțin un motiv pentru a face asta. Nu am mai apucat, îmi era și teamă să nu se sperie și am ezitat. Acum, desigur că îmi vin în cap scene când am fost fie indiferentă, fie am răspuns peste umăr, sau alte obrăznicii și rebeliuni care , deși rare și care nu însemnau nimic între noi, acum mi se par insuportabile și regret orice gest prostesc pe care l-am făcut vreodată, și pentru care mi-aș cere iertare în genunchi dacă aș ști că a supărat-o vreodată.
Și de când s-a dus, chiar din primele clipe, am simțit o milă imensă pentru mama, pentru mine și pentru toți oamenii în general, pentru că suntem nimic în lume și tot ce poți face e să fii bun cu ceilalți, când de fapt răutatea a devenit un mod de viață.
Îmi mai amintesc de oameni buni, cei de la Salvarea București-Ilfov, cei de la Smurd, profesioniști desăvîrșiți, medicii și asistentele de la Terapie intensivă cardiacă și cei de la Cardiologie, apoi tinerii de la UPU, că acolo cu toții sunt tineri și se mișcă eficient, coordonat, fără să ezite. Și apoi, după ce totul s-a sfârșit, în zilele următoare cu persoane diverse care m-au ajutat cu voci blajine, fără să mă necăjească în plus, explicându-mi exact ce și cum vor face, să nu am vreo apăsare că nu va fi bine. Și a fost bine, în condițiile date.
Cât de greu îmi este încă, nu pot să spun. Am și acum pornirea de a o suna, telefonul zilnic de la o anumită oră, ca să o mai aud răspunzând cu un ”Da ?” alintat, bucuroasă că mă aude de parcă asta nu se întâmpla zilnic. Sau am uneori ideea că o găsesc acasă, să-i povestesc ceva din ce am mai făcut – scurte impulsuri care îmi încălzesc sufletul pentru o secundă, după care îmi amintesc și mă răcesc la loc. Și din timp în timp, în cap întrebarea ”unde ești, mamă ?”, cu speranța și senzația că sfîrșitul nu-i aici. Aș putea să jur, dar asta va rămâne un secret până se va confirma. Zice în slujba de final că e ”doar o despărțire vremelnică” și sper să fie așa, indiferent cât de devreme sau de târziu o să ne reunim. Sper din tot sufletul să fie așa.
Și m-am mai gândit cu ocazia asta că poate e ceva și de capul meu fie numai pentru că sunt o bucățică din ei doi. Viața mea a fost total diferită de a lor, aproape nimic în comun, dar tot am avut conexiunea aia care să ne facă să vibrăm împreună, la bine și la greu.
Astea fiind zise, cam greu să nu mă gândesc tot timpul la ea, la vocea ei, la prezența ei nu numai din casă, ci din toate locurile și situațiile unde am tot mers împreună și unde acum trebuie să mă duc fără ea. Cum să accept că, din omul cu tabieturi personale, cu obiceiuri pe care ni le făcusem de-o viață și pe care le-am avut până cu puțin timp înainte de final, nu a mai rămas nimic ?
Am rămas parcă singură în mijlocul drumului, așa mă simt. A fost lângă mine până acum un minut și deodată a dispărut fără să apuc să-mi dau seama prea bine ce se întâmplă exact Și e greu, pentru că una e să-ți fie dor de cineva viu, cu care știi că te revezi cândva, și altceva e să știi că ”niciodată” are acum greutatea lui reală, fiind vorba de un dor care seamănă mai mult cu jalea neputincioasă, cu imposibilul în toată manifestarea lui.
Ceva tot mi-e limpede, în toată ceața asta din care mintea mea iese treptat: nimeni, niciodată, n-o să-mi mai fie atât de deplin loial cum mi-au fost părinții mei și sunt convinsă că ei au fost singurii care nu mi-ar fi făcut niciodată vreun rău cât de mic, cu intenție sau fără. Și odată ce rămâi orfan, că ești mic sau mare, între alți oameni sau nu, se cheamă că ești singur pe lume.
Rațiunea îmi spune ca e firesc, evident că trebuia să vină și sfârșitul, totul e normal, etc… doar că nu funcționăm așa, numai cu rațiune.
Altceva nu mai spun, în afară de sfatul, care poate părea clișeu sau platitudine : cei care mai aveți părinți, ”pe pământ, nu în gând”, stați aproape de ei cât mai mult posibil, bucurați-vă că respiră și că le simțiți inima bătând atunci când îi îmbrățișați. Pentru că va veni ziua în care asta nu va mai fi posibil și, cu siguranță, lumea nu va fi mai bună de atunci încolo.

1

2

3

4

5

6

7

7bis

8

9

10

10-bis

11

13

14

Mama 🙂 .

Anunțuri

22 de gânduri despre “Mama, eroina mea

  1. Condoleanțe, pentru mama ta care acum este împreună cu tatăl tău. Da, ”nimeni, niciodată, n-o să-mi mai fie atât de deplin loial cum mi-au fost părinții mei” căci și eu gândesc la fel. Sunt icoane vii în inimile noastre. Toate cele bune, dragă Mirela !

    • Mulțumesc și sper că nu am tulburat pe nimeni. Intenția a fost să rămână o urmă de-a ei în virtual, una frumoasă. Îți doresc să ai o săptămână cum îți dorești, cât mai bună, Liviu.

        • M-am gândit să nu fiu numai eu praf 🙂 Glumesc, dar oricum nu reacționează toți la fel în împrejurări similare. Sunt oameni care trec mult mai ușor peste episodul ăsta, dar care pot fi afectați de situații care pentru mine nu au nicio relevanță. Fiecare după valorile personale.

  2. Dumnezeu sa o odihneasca in pace ! Sunt convins ca acolo sus zambeste si pentru ca are o fata minunata! Sa fii fericita, asta este dorinta celor doi parinti ai tai care te vegheaza de acolo din stele ! Te inteleg perfect,draga Mirela, nu am vechime mare de cand mi-am pierdut parintii, ultima fiind mama mea draga….este greu sa nu mai ai acel prieten alaturi de tine, cu sfaturi, imbratisari, intelegere,etc…dar, fericirea noastra de pe pamant este bucuria lor de acolo de sus ! O zi plina de liniste sufleteasaca ! ❤

    • Abia acum văd comentariul tău, iartă-mă.
      E grav dacă mă văd, pentru că de trei luni nu reușesc să accept situația deși mă străduiesc. Sper ca odată cu vara, ziua mai lungă și ieșirile mai dese în decor să fie mai bine. Dar știi despre ce vorbesc, doar ai traversat și tu fazele…
      Mulțumesc pentru gânduri și vorbe, tu ai mereu ceva pozitiv și frumos de spus ❤

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s