episod rosé


Zile ca niste linii sinuoase, cu urcusuri si coborasuri. Dificultati care apar si se rezolva, unele usor, altele greu sau foarte greu. Nu mai conteaza, important e ca te scuturi de rele, sa se duca… Si in paralel, bucurii mici si neasteptate, gesturi frumoase si zambete de unde nu te asteptai. Viata, cum s-ar spune. Si din categoria intamplarilor cu mare greutate, una draguta. S-a petrecut cam asa : cineva de demult, dintr-o epoca in care aveam cu vreo doisprezece (of !) ani mai putin, s-a intersectat cu mine pe strada. Placut, o revedere din categoria celor dorite si pe care nu le inchei doar din cateva vorbe politicoase, dupa care sa-ti vezi de drum. Nu, aici e de povestit in detaliu, ceea ce oricum nu se poate face asa, pe moment – deci facem schimb de numere de telefon, pentru inceput. Apoi, dupa cateva zile si o scurta trecere in revista telefonica, noutatea de top e ca din vechea gasca de colegi (de munca) din trecut, ei cativa, s-au regrupat treptat in timp si acum sunt din nou intr-o afacere care le merge binisor si toata lumea e multumita. Si mai ales se stiu unii pe altii, cu bune si rele, ca intr-un adevarat grup sudat in timp. Ce mai face X, dar Y ? Bine toti, mai maturi cu niste ani, desigur… dar n-ar fi mai bine sa incercam sa ne intalnim cu totii cumva, undeva, candva, ca sa vedem concret ? 🙂  Ba cum sa nu, haideti… daca va laudati ca sunteti atat de mobili si entuziasti.

Si uite asa, stabilim o zi si un loc unde sa ne strangem, sa bem un suc / o bere / ceva 🙂 si sa depanam amintiri. Vine ziua, vine ora, iar pe masura ce ma apropiam de locul cu pricina incep sa-i vad, de la distanta…. si ma pomenesc cu un mare zambet pe fata, intins parca de la o ureche la alta, desi n-am gura atat de mare 🙂 . O senzatie de mare bucurie, venita parca din interior, din adancul sufletului care se simte acum usor ca un fulg, cum parca n-a mai fost de o gramada de timp. Ca o gura de oxigen la momentul potrivit ! Ne imbratisam, ne pupam, facem aprecieri despre cum si in ce sens ne-am schimbat. Apoi se scurg cateva ore placute, in care ne punem la curent (de informatii, nu altfel 🙂 ) reciproc, ce am facut , ce n-am facut, ce-am avut, ce-am pierdut sau cu ce realizari ne laudam – daca e cazul. Ore destule, dar care parca au trecut in zbor – asa cum se intampla atunci cand iti place modul in care le petreci. Si cu zambete calde, insotite si de o usoara nostalgie, dar care s-au pastrat pe chip un timp dupa…. pe chip si in suflet. Si a doua zi te trezesti si-ti amintesti de ziua precedenta, si iti propui sa ii atentionezi sa-si tina promisiunea ca ne vom revedea mult mai curand, fara sa mai lasam ani sa treaca. Asa zicem acum, dar cine stie ? …. poate o sa mai fie, poate nu, dar macar am avut parte de asta si e deja mult ! Pentru ca un zambet atat de adevarat, din cele care parca iti ridica muschii fetei si te energizeaza, nu ti se permite chiar la tot pasul.

Asta e din categoria vremurilor cand a fi coleg de munca nu insemna sa te afli intr-o continua competitie, sa ai ceva de demonstrat in plus fata de celalalt, cu dintii stransi si pumnii inclestati. Nu, pe atunci chiar eram solidari si ne ajutam reciproc daca si cand trebuia, ca asa era mentalitatea. Acum, pana si iesirea la o bere poate fi motiv de incercare de afirmare in fata sefului …. de ajungi sa crezi ca s-a tampit lumea complet (scuze pentru limbaj) si altceva nu mai avem in cap decat dorinta de afirmare rapida, eventual calcand pe cadavre (la figurat vorbind, deocamdata 😀 ) . De-aia nicio legatura facuta in anii astia de pe urma nu rezista si daca vrei sa-ti afli prieteni sau macar persoane de incredere pentru un scop anume, trebuie sa te duci sa cauti mult in trecut, printre cunoscutii verificati in timp si in imprejurari diverse. Numai asa mai ai o sansa, in cel mai bun caz. Parerea mea.

De fapt ( si dintr-un real noroc ) nici in prezent nu am nesansa sa lucrez undeva unde sa-mi stea in gat inghititura de cafea sau sa ma feresc de colegii decisi sa parvina repede si temeinic, ca in neaosul capitalism romanesc ; dar stiu sigur ca exact asta e atmosfera in multe grupuri de oameni ai muncii – si cu cat e corporatia/ societatea/ cabinetul mai important, cu atat sunt mai asemanatori cu sacalii oamenii care se foiesc pe acolo. Tot secolul e de vina si in cazul asta, precis.                         Dar uite ca tot in secolul asta zbuciumat se mai petrec si intamplari aducatoare de caldura. Cu oameni 🙂

Si mi se pare cateodata ca unele vin la momentul potrivit, exact cand aveai mai mare nevoie de ele. De parca Cineva ar sti …

prietenie

 

Anunțuri

6 gânduri despre “episod rosé

  1. Așaaa…
    Uite, recunosc – întâi l-am periat pe gentil, l-am hrănit (un kil de mere) ș-abia apoi am citit. 😳
    Mi-a plăcut episodul și m-am bucurat pentru tine – e o binecuvântare să ai colegi de muncă pe măsura sufletului. 🙂

    • Fosti, nu actuali. Cei de acum sunt doar doi si de ajuns, functionam eficient in cerc restrans 🙂 .
      Pai foarte bine ai facut, ai actionat dupa prioritati ! Ai bagat de seama ca scot si sunete animalutele, adica e musai sa fie boxele deschise ? Dragele de ele… 🙂

  2. Eheee…Ce visuri ne facem, pornind într-o echipă sub o deviză atît de înălţătoare ca aceea din „Cei trei muşchetari'” şi ce jos se dovedeşte a fi pragul cel de sus. Te trezeşte momentul în care descoperi orgolii meschine, frustrări revărsate şi dorinţa asta cu orice preţ de a ajunge ceva cît de cît care să sune a titulatură de şef. Fiinţele de genul ăsta nu au certitudini referitoare la propria valoare şi au nevoie de o certificare pe care cred ei că o obţin printr-o titulatură. Mă refer la personajele mediocre care odată ajunse au impresia că ei sînt Dumnezeu pe pămînt 😆 Valoarea adevărată iese la suprafaţă ca uleiul în apă, ca să folosesc o expresie mai puţin reuşită dar suficient de plastică.Numai că din păcate nu intotdeauna în dreptul ei se ataşează necondiţionat şi eticheta de „Şef”, care-şi merită majuscula.
    Mirela, fiindcă ai pomenit, m-am lansat în comentariul ăsta muuult prea lung despre fenomenul ” De mic mi-am dorit să mă fac şef” .
    Despre fenomenul de Echipă ( că a ajuns să fie un fenomen mai degrabă utopic, nu o normalitate) recunosc faptul că n-am avut ocazia decît în cerc restrîns, al naibii de restrîns 🙂 şi zău că nu sînt eu aia care doreşte competiţie cu arice preţ.
    Vorba lungă, sărăcia omului. Am tăcut! 😆

    • Eu incerc sa nu-mi mai fac visuri de niciun fel, niciodata. In cazul prezentat e vorba de ultimul colectiv de munca in care a fost bine, ca apoi, cam din 2003, am numai amintiri horror 😀 . Iar in prezent e atat de bine (de vreo 5 ani chiar) numai pentru ca e un fel de afacere de familie si noi ne certam, noi ne-mpacam, nu tinem ranchiuna. Dar daca va fi sa fiu nevoita sa ma mai duc vreodata la un interviu si apoi intr-o noua adunare de oameni, nu cred ca mai pot. Nici nu vreau sa ma gandesc la asta, alung gandul ca pe o insecta sacaitoare.
      Valoarea adevarata, combinatia aia de inteligenta si bun-simt, nu ies la suprafata pe la noi, nu stiu de ce. Sau banuiesc, dar nu vreau sa dezvolt acum, oricum stim cu totii in ce lume ne invartim si ce anume o calauzeste in actiunile ei. Adica ce criterii o anima.
      Dar n-a fost mereu asa….. 😦

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s