gânduri, după un mesaj


Am primit azi un SMS : „Bună dimineața, operația a ieșit ok, totul bine. Iar despre pantofi, doamna e foarte încântată. Vă multumește mult pentru că v-ați ocupat, iar eu ce să mai spun ? Sunteți o persoană (bla-bla 🙂 ) ! Va doresc o zi frumoasă si aștept sa mă sunați pentru condus.”

Am pus între paranteze zicerea ei de bine, că ar suna stupid să ma laud singură și chiar nu vreau să fac așa ceva. De fapt ideea e următoarea : pe doamna cu pricina am cunoscut-o de curând și este instructor auto – da, femeie care îi învață pe oameni (și chiar foarte bine ! ) să țină volanul în mana. Mi-a recomandat-o cineva, am sunat-o și după primele 5 minute de discuție mi-am zis în sinea mea că nu mai vreau s-o aud, cu atât mai puțin s-o văd vreodată și să fac vreun parteneriat cu ea. Că mi s-a părut un pic răstita, dură, inflexibilă și asta m-a speriat. Apoi, la insistența intermediarului (care garanta pentru ea) și fiind și presată de timp, am zis hai să mă întâlnesc cu doamna și vedem ce-o fi. Si am vazut….. încă de la prima oră de școală, petrecută direct în traficul adevărat, a știut să-mi dea maximă încredere în mine și să-mi induca, încet, sentimentul că nimic nu e atât de greu pe cât pare și că daca alții pot, și eu trebuie sa pot. Și de la a doua ședință de condus am făcut manevre de care teoretic îmi era groază și care mi s-au parut suficient de ușoare încât să le pot face și singură apoi, cand ea nu mai era cu mine. O doamnă despre care am aflat aseară că are 63 de ani (?!) desi eu îi dadeam maxim 55, la cât de suplă, activă, energică și optimistă este. Și care mie mi-a vorbit exact așa cum aveam nevoie ca să învăț și cum alți instructori, în alte epoci, habar n-au avut. Sau nu le-a păsat. Dacă nu era doamna aceasta, probabil m-aș fi învârtit zile în șir în jurul parcului „Cireșarii” (la mine în cartier adică), cu vreun instructor șmecher care ar fi tras de timp la greu până să mă trateze ca pe un șofer ce oricum eram…. doar că fără ore la activ 😀 .

Referitor la SMS, acolo face referire la soțul ei, operat azi-noapte și despre care am rugat-o să-mi spună și mie dacă e ok, ca în caz de ceva mai grav să o pot ajuta eventual cumva, în spitalul în care se petrecea actiunea. N-a fost cazul. Pantofii cu pricina au și ei o poveste : stând într-o zi amândouă în mașina parcată pe o anume stradă, i-am spus că dincolo de poarta în fața căreia stăteam e o făbricuță de încălțăminte, de unde eventual și-ar putea lua ceva, prin intermediul meu. Iar ea, bucuroasă, și-a amintit că vrea să ofere cuiva o pereche de pantofi, de o anume culoare și de o mărime specială, greu de găsit, care îi dădeau bătaie de cap. Adică am grăit exact ce ii trebuia ei sa audă 🙂 , coincidență sau nu. I-am spus că încerc să o ajut și după mai putin de o saptamână problema era rezolvată, în timp util încât pantofii (frumoși, de altfel) să poata fi facuți cadou.

Cum „m-am ocupat” eu ? Doar am traversat strada, de la mine de la birou până la vecini, vis-a-vis, am ales modelul pantofilor după cum am crezut eu (că așa m-a delegat 🙂 ), apoi m-am mai dus încă o dată să-i iau…. și cam atât. Adică zero efort pentru mine, dar important pentru cineva, căreia i s-a simplificat un pic viața.
Ce am dedus eu azi ? Păi, mi-am dat seama că era cât pe-aci sa ratez o cunoștință atât de agreabilă și de serioasă, numai pentru că mi se părea vocea și tonul ca fiind nepotrivite…. și care de fapt n-au nicio legătură cu persoana, în ansamblul ei, ci au caracterizat un anume moment dintr-o zi oarecare. Complet neglijabil.  Și mă mai gândesc, cu o dorință de a crede că nu e chiar totul întâmplător în viața noastră, că poate e scris să cunosti oameni buni, care vor avea un rost pentru tine și tu unul pentru ei.

Poate că, oricât ne-am opune, e un mers al lucrurilor pentru ca să fie bine, și dacă ție îti e dat sa joci un rol, apoi tu îl vei juca și nimeni altcineva. Și dacă va fi nevoie sa-i donezi cuiva un rinichi într-o bună zi, ca să-l scapi de un chin, atunci sigur drumurile se vor intersecta în acest scop. Trebuie doar să nu fii rău, negativist și să lași toate canalele de comunicare (invizibile) deschise spre lume.  Și poate că oamenii se găsesc totuși unii pe alții exact când au nevoie și pentru ce au nevoie ei, unii de la altii, am tot observat asta de ceva vreme. Pentru un timp scurt, unul mai lung sau uneori pe viață. Ar fi frumos să fie asa, sper să fie așa mereu. Dar trebuie să și vrei să vezi, să ințelegi și să accepți, altfel strici karma 🙂 .  Nu-i pacat ? 😉

hands

 

 

Anunțuri

2 gânduri despre “gânduri, după un mesaj

    • Asa pare a fi, daca judecam dupa cei care ne sunt utili sau care par a fi raspuns la o intrebare sau rugaciune. Daca insa raman cu impresia ca prin mine au avut ei ceva de invatat, pe spezele mele, atunci nu-mi mai place 😀 Numai ca jocul are reguli si trebuie respectate, dai ca sa primesti, din ce tot constat eu mereu. Si dai cui n-ai vrea, ca sa primesti de unde nu te astepti. Alambicat 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s