Iar e 4 martie ?! :)


Ma ingrijoreaza cat de repede poate sa treaca timpul : parca ieri era ziua-corespondenta din 2013 si citeam pe aici, prin blogurile vecine, amintiri legate de 4 martie 1977, fara sa vreau atunci sa rememorez si eu in scris noaptea aceea. Ei, si cum spuneam, acum iar o bifam in calendar ! Chiar mi se pare ca timpul exagereaza, in scurgerea lui mult prea rapida …

Anul trecut sau alta data nu, dar acum am dispozitie de scris pe tema asta, ceea ce o sa si fac incercand sa nu realizez o relatare plina de dramatism, ci mai degraba una detasata, ca un reportaj despre un eveniment petrecut cu destul de mult timp in urma, deja… timp mult, dar amintiri atat de clare in minte, cum probabil ca imi vor si ramane, mereu. La urma urmei, nici pana atunci, nici dupa aceea n-am mai trait nimic de o asemenea intensitate si tare as vrea nici sa nu mai am parte vreodata. Desi ma indoiesc. drept sa spun. Adica ma astept sa se mai intample in cursul vietii mele ceva asemanator 😀 .

Asadar, era o seara de martie in care nu era nimic interesant la televizor, pentru ca altfel am fi fost cu totii in fata lui la ora 9.20, asa dupa cum ne petreceam frecvent serile noi cei din familia mea din acea perioada. Prin urmare toti ai casei dadeam stingerea incet – fratii mei la ei in camera (ca imparteau ambii unul dintre dormitoare), eu in patul meu aflat in aceeasi camera cu mama si tata. A doua zi urma ca parintii sa mearga la treburile lor, iar noi ceilalti, in ordine, unul la facultate, altul la liceu si eu la scoala – aveam 7 ani si 3 luni si eram in clasa intai. Mama tocmai terminase de vorbit cu cineva la telefon (numarul nostru (de fix, desigur) era atunci 83.24.18, n-o sa-l uit niciodata 🙂  ) si mai misuna prin casa, cu treburi. Tata citea la lumina veiozei, undeva in raza mea vizuala, iar eu motaiam, gata sa adorm. Si primul semn de neregula a fost un huruit ciudat si crescator ca intensitate, care s-a auzit, asemanator cu motorul unui camion mare care ar fi trecut pe strada – numai ca la ora aia, si prin dreptul geamurilor care dadeau spre o alee ingusta dintre blocuri, nu avea cum sa fie o asemenea agitatie. Dupa care a inceput miscarea, complet inedita pentru mine dar suficient de alarmanta cat sa ma faca sa cobor instinctiv si foarte rapid din pat si sa pornesc spre iesirea din casa. L-am simtit pe tata in spatele meu, ma tinea de umeri si ne-am intalnit toti cinci ai casei pe hol, catre sufragerie, mergand incet si dificil. clatinandu-ne destul de rau si sprijinandu-ne de pereti, avansand fara sa vorbim nimic. Si trebuie sa mentionez ca pe vremea aia locuiam la parter, dar chiar si asa zgaltaiala a fost serioasa si mai ales de lunga durata. Chiar si acum, cand mai vorbesc despre asta cu altii, toti suntem de acord ca a fost un cutremur care parca nu se mai termina ! Undeva, pe la jumatetea traseului nostru prin casa, cred ca a fost si apogeul miscarii, iar apoi odata ajunsi in sufragerie, cu un hol mic distanta pana la iesire, ne-am oprit si am stat pur si simplu asteptand sa se linisteasta totul, ascultand sunetele produse de diferite obiecte care cadeau prin casa : cel mai stresant a fost un auto-sifon (din cel care utiliza capsule cu CO2 in ele) care era metalic si care a cazut pe cimentul din bucatarie… si cum in clipele alea chiar si bazaitul unei muste pare elice de elicopter, zgomotul acela metalic, amplificat de spaima, ni s-a parut ingrozitor. In fine, am stat asa niste zeci de secunde probabil, pana cand treptat miscarea a incetat si linistea a cuprins totul. E linistea aceea de dupa cataclism, cand parca ti-e frica sa mai si respiri si incerci sa te dezmeticesti si sa actionezi cumva, dupa clipele de paralizie generala. Curentul era oprit, la fel si gazele, telefonul mort…. si liniste. Afara intuneric, in casa la fel, am bajbait dupa haine (era destul de frig, ca stiu ca mi-a pus mama paltonul) si asa, echipati cu ce am avut fiecare la indemana, am iesit in fata blocului printre primii…. noi, astia de la parter si de la etajele inferioare. Dupa care, fireste, toti vecinii din blocul V3, bulevardul Constantin Brancoveanu nr. 105 (cartierul Berceni) au aparut. Stiu ca am stat mult afara, spaima de replici ale cutremurului facandu-ne sa nu mai vrem sa intram in casa. Dupa un timp, cred ca destul de rapid, radioul si-a reluat emisia si bineinteles s-au transmis astfel primele date despre urgie. Apoi au revenit pe rand curentul electric, gazele…. si noi inapoi in casa 🙂 , facand inventarul stricaciunilor – nu prea multe, tin minte ca s-a spart o vaza, au cazut cateva pahare in vitrina pe care o aveam atunci, niste alte mici pagube prin bucatarie si cam atat.  Apoi a revenit si tonul telefonului si inca din timpul noptii parintii mei au inceput sa sune rudele, sa aflam unii despre altii cum am depasit momentul si in ce stare suntem. Nicio veste rea din nicio directie, din fericire.

In zilele urmatoare aveam sa aflam relatari de spaima ale vecinilor de la etajele superioare, mai cu seama ale celor de la etajul 10 ; povesteau chestii incredibile, legat de balansul blocului care le lasase impresia ca se va rupe cu siguranta… ca un lujer de trestie in bataia vantului. Dar n-a fost asa, era (si este) un bloc construit in anul 1970, cu o singura scara, destul de compact si suficient de elastic incat sa reziste si atunci cu brio, dar si in anii urmatori, in alte ocazii similare, chiar daca nu la fel de solicitante ca sa zic asa. Si ca o paranteza, de curand am aflat ca a fost reabilitat si ca se tine mandru si in prezent…. blocul copilariei mele frumoase 🙂  M-am mutat de acolo din anul 1988 dar de cate ori mai trec prin zona, mi se umple inima de bucurie sa-l revad, chiar daca multe s-au schimbat in juru-i. Oricum, sunt schimbari in bine.

Dar sa revin. Noaptea aceea s-a scurs repede, am reusit sa si dormim cateva ore pana la ziua, iar pe 5 martie am inceput sa aflam adevarata dimensiune a dezastrului, din Bucuresti si din alte orase din sudul tarii. Am aflat ca murise Toma Caragiu, stiam cine e, auzisem si de Doina Badea… in rest nume necunoscute pentru mine la varsta aia. Eu am avut cateva zile libere, ca s-au inchis scolile. Tin minte ca intr-o zi am plecat cu mama prin oras, sa vedem pe viu ceea ce deja ni se arata la televizor, la telejurnale. Si cu mama de mana, imi amintesc cum priveam o cladire prabusita in zona Universitatii, doar pe jumatate, in asa fel incat vedeam in interiorul camerelor de la etaje diferite, de parca se facuse o sectiune prin bloc, la fel ca o macheta la scara, care vrea sa prezinte impartirea pentru eventuali cumparatori. Mi se parea foarte interesant, se vedeau mobile, lustre, cazi de baie, toate etalate asa cum nu si-ar fi imaginat cineva vreodata ca e posibil. Destul de sinistru, dar copil fiind eu priveam mai ales cu interes si curiozitate, cu atat mai mult cu cat de obicei, cand ma plimbam cu mama prin centru vedeam mereu cu totul alt peisaj si aveam alte preocupari. Acum era clar cu totul altceva… 

Astazi, in locul blocurilor cazute sunt altele, ridicate atunci, imediat. Molozul adunat s-a transportat initial inclusiv pe un teren viran aflat undeva in zona Vitan-Barzesti, vis-a-vis de spitalul Sf. Ioan si de liceul de metrologie. Si unele legende urbane spun ca uneori, caini vagabonzi erau vazuti cotrobaind printre ramasitele cladirilor si iesind de acolo ducand bucatele de carne…. carne de om adica 😀 . Ca mai gaseau un fragment de mana sau de alt membru, luat la gramada in cuva excavatorului, in iuresul descongestionarii orasului. Acuma nu stiu daca e doar legenda sau chiar asa se mai intampla…. dar asa era zvonul vremurilor acelora.

La noi in cartier, nu dupa mult timp, a venit o comisie de la ICRAL (care era administratorul general al locuintelor pe vremea aia, cand nimeni nu era proprietar, ci toti eram chiriasii statului). S-au evaluat stricaciunile din fiecare din cele 44 de apartamente din blocul meu si au fost trimise niste echipe de muncitori care sa ne consolideze. Tin minte ca la mine acasa au reparat toate fisurile din toti peretii si din tavanul sufrageriei, folosind un fel de smoala neagra cu care umpleau acele crapaturi, dupa ce intai inca mai eliminau tot ce nu mai era rezistent in structura peretelui. Apoi acopereau cu alt material, la final tencuiau si dupa toate operatiunile astea ne-au lasat sa ne zugravim singuri casa…. ca era musai. Oricum, nu cred ca daca azi s-ar mai intampla ceva asemanator ar mai veni cineva, reprezentant al statului roman, sa renoveze ceva – ca acum suntem cu totii proprietari, ceea ce e corect. Asa ca mai bine sa nu mai avem parte, zic.

Cam asta e ce-mi amintesc eu din acea primavara indepartata. Faptul ca acel cutremur a dat idei „cuiva” sa pretexteze ca trebuie demolate in continuare multe alte cladiri, subrezite chipurile in 4 martie, e alta poveste si una nu tocmai vesela. Dar despre sistematizarea Bucurestiului, pornita imediat dupa 1977, poate o sa am candva pornirea sa-mi spun impresiile. Ca acum mai e putin si se face 5 martie 2014, viata merge inainte mereu 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s