un mister


Mă uitam  aseară la destăinuirile unuia dintre accidentații din Muntenegru, un domn aflat într-o stare ceva mai bună și care tocmai de aceea a putut sa-i raspundă lui Gâdea la întrebări. Când spun „stare bună” înseamnă că domnul în discuție are „doar” un picior rupt, niște contuzii pe brațe, multe zgârieturi pe tot capul și doar o singură tăietură pe scalp, de vreo 15 cm lungime, cusută frumos dar care e limpede că a creat ceva probleme la momentul zero.

L-am auzit povestind, la fel cum am mai auzit atâția alți oameni care au trecut prin accidente, auto sau de altă natura, și care pur și simplu nu-și amintesc exact momentul despre care vrem cu toții să știm cum e ? Nu dintr-o curiozitate morbidă, ci dintr-una normală, de individ care vrea să deslușească necunoscutul…  Ei, omul, care se afla undeva pe la jumătatea autocarului și deloc atent la traseu sau la devierile de la el, spunea că a simțit doar cum autocarul a luat-o razna, a auzit zgomote nefirești și a simtit cum mașina se răsucea, iar următoarea lui imagine e cea în care s-a regăsit întins pe sol, lângă tulpina unui brad…. și are omul senzația că între cele două momente nu au trecut decât câteva zeci de secunde. Mai mult, relativ repede i-a văzut pe niște tineri cu care a schimbat câteva vorbe în limba engleza și care apoi l-au scos din râpă.

Păi nu e chiar așa… chiar dacă omul e convins că nu și-a pierdut cunoștința deloc, după spusele sale. De fapt i s-a întâmplat aceeași minune ca mereu în astfel de cazuri : creierul pur și simplu are capacitatea de a-și tăia singur legăturile cu realitatea, probabil ca o masură de auto-protecție. Între momentul căderii si sosirea salvatorilor, cei implicați au avut de așteptat cel puțin 15-20 de minute, după cum povestesc martorii oculari.  Iar tinerii muntenegreni, alpiniști în trecere pe acolo, au avut și ei nevoie de ceva timp ca să se organizeze, să decidă care sunt prioritățile legat de răniți și apoi să acționeze. Dar în acest răstimp omul despre care spun a stat așa, într-un fel de comă auto-indusă, care practic l-a protejat. Și acum i se pare că totul a durat secunde… ba chiar a spus că parcă timpul se comprimă în situații de acest gen.

Interesant mi s-a parut și faptul că nu simțea niciun fel de durere, deși era în starea în care am spus mai sus, adică rănit destul de rău, cu hainele rupte și încălțămintea sărită din picioare  – iar tot ceea ce iși amintește din primele clipe sunt niște strigăte ale unei femei, undeva mai la distanță, căreia altcineva îi răspundea ca s-o liniștească ; adică auzul a fost primul care i-a revenit, după șoc. A spus omul că i s-a parut că viseaza si se mira de ce e o Dacie deasupra lui, în pom ? 🙂  0f … pentru că vedea o bucata de tablă albă, desprinsă din autocar, dar nu distingea clar ce e, și a făcut o asociere ciudată.

Cine a trecut vreodată pe la chirurgie cunoaște senzația de după trezirea din anestezie, când i se pare că a ațipit un pic și îi întreabă pe cei din jur de ce nu mai începe operația aia odată ?… ca să i se răspundă că de fapt ea s-a încheiat demult, de circa o oră, iar el e la Reanimare după ora (sau orele) în care a fost operat. Și omul se miră mereu, nu pricepe cum s-a comprimat timpul în așa hal, cât timp el a fost inconștient.

Asadar, ce mă uimește pe mine este complexitatea creierului, pe care nu-l știm decât în foarte mică măsură și care cred că ascunde enorm de multe secrete. Uneori îmi place să spun că în el stau ascunse toate misterele Universului și tot în el sunt poate depozitate soluții la o grămadă de probleme cu care ne confruntăm și cărora nu le dăm de cap. E ca un abis, ca o poartă spre infinit, sau poate că prin el intrăm și ieșim din lumea asta, ca spirite sau ca simple frimituri de energie care se întorc la sursa primordială din care s-au desprins. Sau poate e fărâma de Dumnezeu care există în fiecare dintre noi și tocmai de aceea nu va fi niciodată pe deplin accesibil cunoașterii.

Momentul de blank total pe care creierul și-l setează de unul singur, atunci când ceea ce se întâmplă cu trupul este imposibil de suportat, mi se pare un mare mister. Și la fel de incitantă e ideea că de fapt el stochează absolut toate amintirile, inclusiv pe cele neplăcute, pe care găsește de cuviință să le aducă la ”suprafață” în momentul când dorește să-și pună în ordine ”fișierele” și când ”ambalajul” e la adăpost și în siguranță, iar acela e momentul de revelație, când individul are șocul re-amintirii, cu toate emoțiile care îl însoțesc.

De fapt, dacă mă gândesc bine, creierul e absolut tot ceea ce reprezintă o ființă, iar restul organelor, toate, nu fac altceva decât să îl servească pe el. Un tot unitar, dar boss-ul e unul singur…. si atât de minunat !

Anunțuri

9 gânduri despre “un mister

  1. intrebarea care imi vine mie in cap este… oare cat de mare trebuie sa fie problema prin care trece trupul, cat de insuportabila, pentru ca sa fie indusa starea de blank? pentru ca ma gandesc in multe, foarte multe cazuri, durerile si groaza sunt traite „pe viu”

    • Ai dreptate, la asta nu m-am gandit. Poate ca da comanda de off doar cand e luat prin surprindere, iar atunci cand stie ce il asteapta se mobilizeaza si incearca sa depaseasca socul, ajutat de adrenalina. Ca omul fugarit si prins in colt, care nu mai are alta sansa decat sa se intoarca si sa se apere/ sa atace… cel putin face asa pana la lesin, care si el e tot un colaps permis dupa atingerea unei limite.
      E foarte interesant si, la cat e de perfectionat pentru diverse situatii, parca mi se pare prea simplista explicatia ca a evoluat in milioane de ani, adaptat de la Natura. Mie mi se pare ceva divin si care va ramane vesnic nedescoperit in functionarea lui.

  2. poate ca e vorba si de omul care a evoluat, dar si de Divinitate, in acelasi timp. poate de aceea unii au acces la butonul de off, altii nu… si, pana la urma, nu conteaza doar comanda de off, ci ce ti se intampla dupa.

    oricum, m-ai pus putin pe ganduri pentru ca ma gandeam la situatia opusa, cand in loc de off, creierul merge prea repede, cum e in cazul convulsiilor, de ex. cand creierul se prajeste singur si ca sa-l opresti e nevoie nu de interventia naturii, nu a divinitatii, ci a medicinii. (de ex. pt copiii cu antecedente de convulsii febrile, parintii au la indemana o solutie pe baza de diazepam, care „adoarme” creierul).

    • Daca e vorba de o boala deja el nu mai are nicio vina si nici control, acolo e doar un dezechilibru venit din afara. Si reglat tot din afara, cum ai spus.

      In schimb ma gandesc acum ce ai spus de Divinitate, ca unii au buton off si altii nu…. pai atunci ar fi clar o legatura intre credinta si buna functionare a trupului, in intreg. Nu exclud, ba chiar sunt sigura ca asa e, dar in cazul asta se poate spune ca, dupa gradul de suferinta fizica indurata, poti sa-i afli pe cei mai pacatosi dintre oameni ? Ar fi prea simplu… si ar fi o dovada prea la indemana, ceea ce Dumnezeu nu face 🙂 . El vrea sa crezi neconditionat si sa-ti duci crucea, oricine ai fi.

    • De fapt si anestezia e din exterior si e o agresiune foarte mare asupra lui, dar n-ai ce face. Parca stiu ca incearca unii sa-l pacaleasca folosind hipnoza, incercand astfel sa inlature durerea, evitand chimicalele. Dar n-am idee daca functioneaza asa, cred ca nu.

    • Cu Iustina sau cu subsemnata ? 🙂 De fapt ar fi interesant si in trei.
      Ce sa zic, eu am lacune mari in domeniu dar sunt atenta cand aud de comportamente si reactii ciudate, pentru ca raman mereu multe inexplicabile. Am cateva carti luate de-a lungul vremii, despre minte si cum functioneaza ea, dar n-am timp… desigur.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s