(scurta) odisee – 1


M-am decis sa-mi salvez pe blog niste amintiri grupate pe categorii, in caz ca vreodata o sa vreau sa-mi public memoriile. Si chiar daca nu, tot imi face placere sa le adun aici si sa scriu, pentru ca scrisul face bine adesea, iar mintea mea e posibil sa nu le retina la nesfarsit. Asa ca o sa le impart in doua postari, prima fiind cea de mai jos. 

Am terminat liceul in vara lui 1988 si imediat, adica de la 1 septembrie, m-am angajat. Asa era mersul atunci, nu aveai de ales si, cel putin pentru inceput, trebuia sa pui in aplicare repartitia guvernamentala pe baza careia aveai un loc de munca, in functie de profilul liceului absolvit.

Eu terminasem un liceu industrial,actualul Colegiu Octav Onicescu, undeva in sudul orasului. Asa ca si uzina care il “patrona” (I.M.U.C. pe numele ei, undeva in zona IMGB), era tot pe acolo, la fel ca si locuinta mea. Insa in acelasi septembrie 1988 m-am mutat in partea diametral opusa a Bucurestiului, drept pentru care debutul meu in campul muncii s-a facut cu mine la doi pasi de serviciu, pentru ca dupa numai vreo doua saptamani sa fiu nevoita sa traversez orasul, asta insemnand metrou plus autobuz pana la/ de la metrou si pana acasa.

Paranteza : examenul pentru treapta intai il dadusem la liceul sanitar, foarte in voga si vanat la vremea aia ; am picat nu la mustata, dar cam pe acolo, asa incat consider ca viata mea ar fi fost cu totul alta daca reuseam sa intru la liceul ala – sunt sigura ca acum nu as mai fi vietuit pe meleagurile patriei… dar nu prea mai conteaza asta,chestie de karma. Si gata paranteza.

Pentru ca terminasem profil mecanic, am fost repartizata la sectia Cazangerie, nu singura (slava Domnului ! ) , ci impreuna cu alti multi colegi, baieti si fete. Dupa cum ii spune si numele, asa era si aspectul halei respective – adica plina de cazane :)). Uriase, pentru echipamente din industria chimica, asta ca sa nu va ganditi la cazane de tuica sau alte tingiri folosite pe la bucatarie. Nu, era treaba serioasa : se construiau acesti mastodonti din otel si luau drumul exportului, contractele fiind facute cu tari membre CAER. Cum de fapt functiona cam toata industria romaneasca de la ora aia. Sinistru, stiu….sau poate ca nu, comparativ cu ce avem azi ? In fine, un pic de istorie nu strica niciodata. Ei, si astfel s-au scurs vreo sapte luni, timp in care baietii din clasa noastra (si colegi de munca un timp scurt) plecasera in armata, iar fetele, pe rand ( si cu pilele parintilor sau ale cunoscutilor ) isi gasisera alte locuri de munca, un pic mai potrivite lor.

Din perioada aia imi amintesc foarte bine multe detalii, partial pentru ca a fost socanta prin duritate, partial pentru ca a fost, pana la urma, primul meu loc de munca adevarat.

Era un mediu caracteristic unei uzine: galagios, murdar, agitat, cu pericole constand in masinarii diverse care functionau si la care trebuia sa fii atent chiar si numai cand treceai pe langa. Oricum, niste fete de 18-19 ani clar nu aveau ce sa caute acolo, asa incat muncile pe care le faceam noi, vorba vine, erau din cele mai simple, ca nu risca nimeni sa ne prindem degetele sau altceva prin utilaje si sa se lase cu accidente de munca.  A fost o perioada ciudata, tin minte ca eram deprimati toti (desi acum nu mi se mai pare atat de ingrozitor) si abia asteptam sa scapam dintre moldoveni… ca ei erau majoritari acolo si in uzinele vremii, in general. Totusi, asa luati in ras cum erau, tin minte ca se manifestau extrem de protector si grijulii cu noi, in simplitatea lor de muncitori calificati sau ne, ceea ce ne facea sa nu fim chiar extraterestri prin zona. Aveau mult bun simt si nu depaseau niciodata niste limite in limbaj, mai ales daca erau fete prin apropiere. Asta o spun ca o comparatie cu ce vad si aud azi, cand e o mare lejeritate in conversatii si in atitudini, de la mecanicul auto pana la corporatistul cel mai cel.  Un alt fel de lume sau macar de atitudine, atunci.

Din putinul timp petrecut acolo m-am ales cu cartea de munca, cea care azi sta cuminte intr-un sertar si care ma va ajuta candva sa am pensie de la stat :))… cel putin asa umbla vorba, vedem noi peste vreo 20 de ani. Tot de acolo am invatat sa ma trezesc foarte devreme, am dobandit disciplina ceruta la munca (inclusiv foaia de pontaj, cu care nici n-am mai avut de-a face vreodata dupa aceea), deplasarea cu mijloacele ITB (azi RATB) la ore de varf sau foarte tarzii din noapte si, foarte important, am invatat sa semnez un stat de plata :). Nu-i putin, atunci cand incepi sa si incasezi primele tale salarii, de care sa dispui cum doresti si din care, marinimos, sa le dai si parintilor atunci cand aveau nevoie. Un soi de mandrie, impreuna cu simtul datoriei implinite, cam asta stiu ca ma stimula sa merg zilnic in acel loc pe care nu si l-ar fi dorit nimeni ca deschizator de cariera. Insa, cum am mai spus, nu era chiar atat de negru cum ar putea sa para. Si oricum, eram toti fostii liceeni si ne eram aproape, la propriu si la figurat : ne strangeam ca orfanii 🙂 si mancam impreuna in pauza de masa, ne lamentam sau radeam de cele ce ni se intamplau, ieseam prin oras in timpul liber, adica ne-am avut ca sprijin unii altora si astfel munca incepuse sa semene mai degraba cu o perioada de practica scolara, desi un pic diferita, ca aici era treaba in trei schimburi. Dar suportabila oricum, ca o tranzitie mai usoara de la scoala la viata de adult.

Din aprilie 1989 mi-am luat la revedere de la putinele colege pe care le mai aveam acolo; cum am spus, baietii erau deja “sub arme” si treptat ne-am imprastiat, toti si toate, in cele patru zari.

Al doilea loc de munca la care am ajuns, si care din start imi usura viata macar prin apropierea de casa, era tot o sectie industriala, mai exact un atelier de bobinaj, pentru motoare de pompe. Ce sa zic…. Era tot departe de ideal, dar si de aici m-am ales cu ceva : o prietena cu care ma aud si azi, desi ea e de doi ani in UK ; alti oameni de toata isprava, un colectiv de oameni apropiati mie ca varsta, unit si haios din care am facut parte destul de (sau prea) mult. Initial acolo ar fi trebuit sa am mai mult timp la dispozitie, ca sa invat si sa dau la facultate in vara urmatoare.

Paranteza 2 : in 1988 incercasem admiterea la ASE, nu stiu de ce… Cred ca asa era trendul si cu siguranta era o mare eroare pasul, asa ca mai bine ca n-am intrat. Filonul meu era si este de profil umanist si orice altceva nu mi s-ar fi potrivit absolut deloc. Si gata paranteza 2 .

Dupa iarna lui 1989, care m-a prins la acest job, lucrurile s-au schimbat brusc, odata cu toata societatea, in intregul ei. Despre decembrie 89 am alte amintiri, extrem de clare, dar nu e locul lor aici. Ideea e ca perspectiva gasirii unui alt loc, mai caldut si mai curat, s-a amanat din motive obiective, si anume de degringolada generalizata. Au fost cativa ani foarte agitati pentru toata lumea, asa incat fiecare isi pastra sperantele pentru mai tarziu si se multumea cu ce avea, profesional vorbind. Pe scurt, in cei 3 ani cat am stat acolo, fiind o afacere care mergea inca bine (avand mare legatura cu sistemele de irigatii de care era plina tara asta…. ehe…) nu am avut de ce sa ma stresez, colegii imi erau amatori de petreceri si de excursii la munte, cand puteam cu totii, asa ca facand bilantul nu pot spune ca a fost neplacut. Desigur, fac abstractie de munca bruta pe care o faceam, nu foarte dificila, dar nici foarte comoda. Cum insa in viata nu le poti avea niciodata pe toate, cred ca facand bilantul ies totusi bine.  Iar aici a fost perioada cand s-a redus saptamana de lucru cu o zi, si anume sambata a devenit libera… ca pana atunci lucram si sambata, pana la pranz, ca sa nu mai spun de sarbatorile religioase, cand nici nu se punea macar in treacat problema sa stai acasa.

Cam atat in aceasta prima parte, urmand ca in urmatoarea sa se mai lumineze putin orizontul… adica a inceput sa iasa soarele si pe strada mea. :).

To be continued, cum ar veni.

12 gânduri despre “(scurta) odisee – 1

  1. Foarte interesant. Recunosc ca nu am intrat intr-o fabrica decat in copilarie cand eram dusi la fabrica de sticla de la Medias de unde ne intorceam cu solnite si scrumiere de sticla de la rebuturi. Mai ne duceau la Victoria din Sibiu sa mancam napolitane. Atmosfera din fabrici, romantata, am gasit-o in cartile rusesti si, recunosc, imi placea. Era un eroism al muncii de zi cu zi care a disparut acum.
    Astept si continuarea.

    • In copilarie, cred ca in clasa intai, am fost la fabrica de paine Berceni, sa vedem procesul tehnologic, sa ne formam o parere despre cum e cu munca. Si am primit Eugenii si chifle calde, uitasem complet dar mi-am adus aminte dupa ce ai spus tu de solnite 🙂 . Of, cate amintiri stocate si uitate om mai avea, ca am senzatia ca-s multe… prin ”fisierele” din cap. De-aia trebuie rapid puse pe hartie cand revin din strafunduri :D. Continuarea, cred ca in week-end, dar va fi altfel, mai…. capitalista 🙂 .

      • Atunci sa sper ca ploua in week-end ca sa stai acasa? Cam egoista speranta. Plus ca imi foloseste si mie, mai bine zis rosiilor de pe balcon, carora le merge bine cu aerul asta umed.

        • Pot sa ies din casa chiar daca ploua, deci e degeaba speranta :D. Oricum, soare sau nu o sa mai scriu, precis. Sa-ti creasca mari rosiile, desi banuiesc ca e vorba de cherry.

  2. Vai! Sunt extrem de rusinata, pentru ca pana acum m-am adresat la pertu cu d-voastra. In 1989, pe vremea cand d-voastra ajunsese-ti departe, ca sa spun asa, eu abia ma nasteam. Imi cer scuze pentru felul in care m-am adresat pana acum!

  3. Pingback: (scurta) odisee – 2 | prin preajma

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s