the seventies – part one


ImageAm gasit poza asta pe net si realizez ca si eu ma mir de mine insami cum de am scapat, intreaga si nevatamata, din vremurile alea de demult. De ce ? Pai pentru ca in anii 70 – 80 copilarie insemna sa stai foarte mult pe afara, cu copiii, fie pe langa bloc, fie prin alte parti, caz in care trebuia sa ceri voie sau sa spui ca te indepartezi. Cum asta cu anuntatul nu se intampla mereu, fireste ca la inapoierea acasa stiai ce urmeaza: fie doar o cearta, fie si cu o pedeapsa atasata, in functie de gravitatea abaterii. Mi-am luat si cateva batai la viata mea, nu multe si niciodata de la tata :). El se facea ca ploua, eram febletea lui si daca dadea in mine era ca si cum si-ar fi rupt lui din suflet. Dar mama…. ehe, mama era altfel. Poate si pentru ca era toata ziua acasa cu noi trei, eu si fratii mei, isi dezvoltase diverse metode de a stapani situatia, la urma urmei ea era cea prezenta si atenta la toate, tata venea seara si asculta doar rezumatul zilei cel mult. Oricum, nu pot sa spun ca nu meritam sa o iau pe coaja, eu mi-am recunoscut de mica abaterile si am fost impacata mereu cu pedepsele. Dar sa revin si sa spun de ce am trait „periculos”, care erau primejdiile de atunci ? In primul rand erau locurile de joaca in sine, pentru ca toate leaganele si „aparatele” erau din fier si lemn. Ne cataram pe tot felul de chestii, imi amintesc de un glob facut din bare metalice, inalt de vreo 3 metri cred ; te urcai pe el prin lateral iar de sus coborai prin centrul lui pe o bara verticala, asemeni pompierilor cand le suna alarma la unitate. Mai era ceva asemanator, un fel ce scara uriasa curbata sub forna de arcada – avea varianta simpla cu barele foarte apropiate intre ele, aici chiar daca iti aluneca piciorul nu aveai cum sa cazi. Iar „avansatii” se puteau etala pe cea cu barele mai rare, lipita de prima. Trebuia sa le traversezi pe deasupra, adica sa faci ceva echilibristica la circa 2 metri inaltime. Fireste ca daca reuseau cativa, restul copiilor se ambitionau sa ii imite. Majoritatea se multumeau cu traversarea lor pe branci, insa cei mai curajosi si musculosi faceau chestia asta mergand pe sus, drepti, pe doua picioare ! Generatii de sportivi, asta e adevarul… Pe langa astea mai erau toboganele, unele cu panta lina si curbe fine, altele abrupte si colturoase, iar „regele” lor, toboganul-elefant din tabla cenusie, aflat intr-un parculet de langa scoala, numit asa tocmai pentru ca avea forma animalului respectiv, pe a carui trompa coborai, de sus de tot, aproape vertical si cu o viteza care acum ma infioara cand imi amintesc ! … si ultimele, dar nu cele din urma, erau leaganele : toate metalice, nici vorba de plastic pe vremea aia ; unele mai accesibile si blande, altele din contra. Imi amintesc de unii copii care se dadeau paste cap cu ele, adica total, cercul de 360 grade ca la circ, desigur fara vreo centura de siguranta, de unde asa ceva in ruginaturile alea ?! :))) traiasca forta centripeta… sau centrifuga ? Sigur ca parintii lor nu asistau la scenele astea, cel mult aflau mai tarziu de la vreun vecin dragut… dar noi ceilalti da, si pentru noi ei erau niste eroi. Incredibil cum nu si-a rupt nimeni gatul in felul asta, chiar nu-mi amintesc de niciun accident grav in perioada aia. Si eu asisderea, niciodata vreo mana sau vreun picior rupt, nici capul spart, slava Domnului, desi am fost un copil foarte activ. Nici din vreun pom n-am cazut, cu toate ca eram toti ca ciorchinii prin corcodusi, pruni si visini, cat era vara de lunga. Nu am cazut nici de pe bloc, unde ne duceam adesea sa vedem porumbeii lui nea Florică, un vecin care crestea păsările pe terasa având acordul tuturor vecinilor, fara sa-l fi cerut (acum l-ar da in judecata toți, precis). Sigur ca omul ala era atent la noi cat putea, dar un risc tot exista, ca eram multi si misunam. Si nici nu ne-am fript vreunii, la propriu, desi in serile de vara faceam adesea in spatele blocului focuri inalte, mai cu seama dupa ce se facea munca voluntara si se curata gradina blocului de crengi, buruieni, gunoaie diverse – ca asa era atunci, cu voluntariat impus :). Dar era placut. Si uite de-aia ma mir si eu azi, ca si autorul fotografiei de mai sus, cum de am scapat vie si nevatamata, eu si toti amicii mei din copilarie, din asemenea vremuri „aspre”, adica din copilaria mea cea perfecta :). Fireste ca nu se iau in considerare aici juliturile din genunchi sau din coate, că alea erau la ordinea zilei si intraseră în banal. Dar nici pentru ele nimeni nu facea anti-tetanos, doar ne spăla mama cu apă si săpun si ne dădea cu spirt, ca sa fie de învățătură altă dată. Era minunat. 🙂

Image Image

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s